Marian Coman, unul dintre putinii autori romani care chiar imi starneste interesul prin ce scrie. Totul a inceput in Mai cand i-am citit opera de debut prima opera tiparita sub forma unei carti, si anume Nopti Albe, Zile Negre ( recenzia o puteti vedea aici ) , care mi-a placut foarte mult. Inca de pe atunci se zvonea ca Marian lucreaza la o alta carte, lucru care m-a bucurat, crezand ca va aparea in viitorul apropiat ( iunie-iulie ) insa nu s-au mai auzit vesti despre cartea la care lucra Marian si m-am luat cu alte carti si am uitat de ea. Urmaream blogul Tritonic si am aflat ca volumul se va putea gasi pe piata incepand cu perioada in care se desfasoara Gaudeamus, si cand am fost, joi, l-am gasit si l-am luat. L-am pus inaintea celorlalte carti pentru ca azi, in jur de ora 13, ma duc din nou la Gaudeamus, de aceasta data sa iau autograf pe cea mai noua carte a sa.
Testamentul de ciocolata este o carte cel putin ciudata, poate fi citita rapid insa lasa in urma ceva greoi care persista si care te face sa te intorci mereu cu gandul la ea. Cartea este impartita in patru parti : Copilaria Doamnei Cala, Tineretea Doamnei Cala, Testamentul de Ciocolata si Amnezia Mov . La sfarsitul fiecarei dintre aceste parti, se afla un fragment dintr-un interviu cu Doamna Cala. Elementul ambiguu este prezent in fiecare pagina a cartii, ii sporeste misterul si secretul. Intocmai ca si la volumul anterior al lui Marian Coman, partile pot fi citite individual, insa ceva se leaga intre ele, chiar daca asta nu se observa intradevar ( mai putin unele coincidente bizare de nume ) doar la final, cand toate sunt puse cap la cap ( sau aproape … ) Povestirile cuprinse in parti ( sau capitolele ) sunt scurte-medii si in ciuda lungimii lor modeste, impactul care il au asupra cititorului este unul de proportii. Pare ca este o carte care se citeste usor dar nu este intocmai asa. Subiectul nu are rost sa-l dezvalui pentru ca as strica tot farmecul cartii.
Testamentul de ciocolata e o carte inedita, care pastreaza traditia primului volum al autorului, cu subtilitati care se petrec in spatele cortinei cognitive a cititorului si care, explicate mai mult sau mai putin la sfarsit, te fac sa-ti pui intrebarea ” Eu cum de nu am vazut asta ? ” . O carte – daca e sa ma iau dupa titlu si coperta – savuroasa.
Dupa ce o sa mori, in cit timp crezi ca vei fi uitat ? Cine isi va aminti de tine si de ce ? Dar, mai intii, chiar vrei ca oamenii sa-si aminteasca de tine ? Chiar iti doresti sa-i stii chirciti de durere fiindca nu te mai au ? Chiar vrei sa-ti ude mormantul cu lacrimi, sa-ti priveasca florile din fata crucii si sa-ti aprinda lumanari ? ( … ) Ce fel de prieten le esti oamenilor astora daca vrei sa sufere de dorul tau ? Nu e mai bine sa nu te stie nimeni ? Sa treci neobservat prin viata si sa te grabesti sa nu mai fii ? Sa ii scutesti pe ceilalti de nostalgii, depresii si suspine ? Nu e mai bine asa ? ( … ) Nu e mai bine sa fii nimeni ? Nu asta ar fi cea mai mare dovada de altruism ? De dragoste de ceilalti ?
- Marian Coman – “Testamentul de Ciocolata”
